Ultima scrisoare fără plic, fără timbru, fără serviciu poștal. O cutie veche garnisită cu hârtie cerată pe care se odihneau litere scrise în stil gotic păstra atâtea amintiri despre oameni, și locuri, și stări și anotimpuri. Acolo se odihneau acum atâtea gânduri scrise în ani, emoțiile se așezau în mare taină găsindu-și cuib în vreun desen făcut în pix sau creion sau în vreo floare presată, călătoare vremelnică prin pagini îngălbenite de manuale vechi ce nu mai erau de folos. Ultima scrisoare fără plic și fără timbru, semn al realității pe care niciunul dintre cei doi nu și-ar fi imaginat-o cu ani, în urmă. Stări și promisiuni. Dorințe și destăinuiri. Puncte de suspensie ca semn al emoției copleșitoare că i se mai poate întâmpla să fie iubit. Litere frumos caligrafiate și un aer de dor pe care îl emana doar omul ce a îmbrățișat un alt om, cuprinzând-i cu sinele sinele, dăruind fără să simtă că dă. O viață prinsă în pagini numerotate, să nu se piardă șirul celor destăinuite, formule de adresare și un PS în care două cuvinte prindeau în formele literelor tot universul... La final, o semnătură scrisă timid, într-o zi de cireșar, 1920...