Lumina albă-n oase și tainice cuvinte
Strecoară-n noi tăcere ca într-un asfințit
Poetule, așteaptă și ia acum aminte
Că sângerarea asta nu-i rană de cuțit.

E un apus în care au mai plecat departe
Pribegi în altă lume, ai noștri pescăruși
Ce se întorc acuma, vremelnic a ne-mparte
Grămezile de strigăt, de dincolo de uși.

Ei știu ce-i înălțarea, în fuga peste mare
Nu caută popasul, nici vântu-nfrigurat
Au aripi ostenite și-n umbrele de sare
Cioplesc o căutare , li-i doru-nvolburat.

Mă luminez îndată, când sarea se topește
Când umbra mea pe țărmuri mai vinde un apus
Și pescărușii iernii rămân a mea poveste
Sunt singurii în stare să afle că m-am dus.