Doar irişii au infinit
mi-am spus,
şi privirea se pierde
la capătul neştiut al
orizontului

apoi, am încercat
să-mi agăţ pleoapele
plânse
de rochia ta,
de paşii tăi,
de umerii tăi,
însă ei se terminau
undeva în umbrele
fâlfâitului
de pasăre,
peste pietre,
peste spini,
peste râuri,
și teama mea cea mai mare
era că nu vor mai recunoaşte
nicicând
întoarcerea
pe drumul înlăcrimat
al privirii mele