am harta spre tine tatuată pe corp. invincibila armada
a fost pînă la urmă trecută prin sabie și foc.
nobilii pescăruși au ajuns corbi și mă unge întunericul
ca o alifie de adormit tristețea. am simțit
o lingură de zahăr în sînge și atunci am aflat că totul
e atît de amar.

cuvintele sunt ca gratiile unei închisori, dar nici păsările
nu zboară printre ele. nici cerul, nici lumina.
corpul meu e o subterană în care eu îmi modific mințile
într-o boală autoimună și mă predau medicamentelor.
aici nu mai răsare soarele.

ca să simți, nu e nevoie să vezi. și de multe ori vederea înșală.
iubirea e celălat corp al meu și prin venele ei trece durerea.
stau și mă uit cu atenție sporită cum se așază praful pe mobilă.
nici nu mă așteptam ca din tine să rămînă atîta praf.
poate iubirea, poate eu.

niciodată nu știi cine e de vină. a fost odată sentimentul că puteam
muri. acum și moartea e dată cu ruj pe buze și minte. ce dracu
nu mă transform ca în kafka, ce dracu nu am o pușcă de vînătoare
sunt doar un om care visează și visele mele sunt toate moarte
ca pisoii dintr-o pisică zdrobită de mașină.

atît de mult te-am iubit că atunci cînd transpir
șosetele mele miros a tine.