apa e exterminatoare
încet ca un cancer ucide fetușii
asta știam dinainte de a mă naște
că voi aparține acestei lumi pline de fum și de frică
și totuși

mi-e dor de mama
mi-e dor de tata

visam să vin să îi vizitez la casa lor de la țară
dar orașul de plasmă m-a înghițit

bulevardele lui au devenit venele mele
le-am tăiat odată ca pe niște funii
era mult roșu în cadă
și prosoape curate albe agățate de geam

cu ele m-am șters
și am descoperit un trup mai curat

e ceva sălbatic în aer atunci când uiți.

acum îmi e bine.
aspir parchete curate
covoarele moi
am geamuri imense de unde pot privi lumea

e vremea să accept că în acest oraș voi muri fericită
așa cu plămânii plini de benzen
cu cicatricile linii albe pe pielea moale
cu dorul de părinți mai presus de orice

văd cum copiii mei vor pleca
vor fi și ei absorbiți

acest oraș e ca o matrioska în care tu ești ultima păpușă
aproape
s t r i v i t ă

în nopțile mele de insomnie mă visez
vizitându-mi părinții iar ei mă așteaptă cu
drag la poartă
ca niște umbre
departe de orașul de plasmă

și e ceva sălbatic în aer când mă gândesc la asta.