primăvara tace de parcă-i mormânt înmugurit,

pierdută-n liniștea dimineții fără răsărit,
mă uit pe fereastră, mă-ntreb cine sunt,
ce fac aici, cum am ajuns în acest capăt de lume
unde ghețarii se topesc fără să-i atingi, iar
urșii polari mor cu pruncii în brațe,
cum am ajuns în acest capăt de pământ mlăștinit,
bântuit de broaște țestoase și vulturi,


nu mă pot despărți de chopin, să fie singura salvare,
mă uit pe fereastră, îmi zic: luna s-a-ntors să-nghită soarele, să mai guste din el,
ai sesizat bine, vorbesc de una singură,
nu, nu am înnebunit, doar am devenit mai vorbăreață, și crede-mă chiar și zâmbesc,
uneori mă cert cu mine, ca la carte mă cuprind strâns,
plâng în hohote ca un copil căruia i-a plecat mama peste mări și țări,
cine să-l aline,


m-aud: - nu-i eclipsă, e doar secunda, trece încet, lin,
ca o palmă netedă peste fața soarelui, il atinge,
apoi dispare în țara eclipselor, pe când eu am rămas, vie,
în țara oamenilor vid,
e doar înnorat, numai ploaia poate mișca aerul,
semn că nimic nu-i pierdut, nimic nu-i uitat,
chiar dacă păsările s-au ascuns în cuiburi, iar
copacii au ajuns statui fără nume,
se ceartă cu luna,

creștet de lumină deghizată în ceață, stropii reci, îmi caută ochii
pierduți în neștirea nevăzutului, simt apăsarea în piept,
alunecă pe geam de parcă mă mângâie,
curge ca un lapte gras pe crengi de trandafiri, spini,
pe frunzele căzute din toamnă,
numai ploaia îmi mai atinge inima ca pe-un perete din piatră
găurit (în spatele executanților,
stropii cad prin aerul mut ca un mort)