Când privesc în pahar golul,
Ce i-am dăruit nașterea prin a-i bea
Interiorul ce îi conferea starea de plin,
Simt cum ochiul caută îndepărtări
Din care să își soarbe vederea
Infinită ca adâncul divin.

Atunci, întâi, mă uit în jur ca în orizont
Și deasupra făpturii mele stă un gol,
După care îmi las privirea să cadă
În cascadă ca un stol de cocori
Care trece pe deasupra
Spre lumea cealaltă.

În adâncul lui bătăi de aripi dorm
Ca ramuri fecunde întinse.
Plutiri înspre niciunde
Niciunde cuprinse.

Brațe de cumpene ce înalță ciuturi
Pline cu depărtări mult înserate
Din pântecul fântânilor
Interstelar agățate.

Întind mâna stângă și prind
Gâtul vederii cu care absoarbe
Din privirea mea gustul pe care
Îl poartă ca pe fiecare înghițitură
În viitoarea sorbire din carne.

Și, din gura sticlei, golesc viitoarea
Nesfârșire din care mă adaugă mâine
Interior luminilor interstelare
În golul paharului în care
Privesc ca-într-o uitare.