O lumânare din lut se naște, ca o statuie,
iar umbrele de-abia se zăresc
de parcă sculptorul ar fi vrut să se joace cu ea după ce a terminat-o,
în speranța că nu fie uitat,
și că poate stoarce de pe chipul ei mici detalii,
gămălii, chițibușuri neînsemnate pe care doar un copil le vede,
și aproape că a făcut-o,
aproape că s-a lăsat cât se poate s-a lăsat slobod ca un vultur
pe turnul tăcerii,
un vultur care știe promisiunile aerului,

Cunoaște bine toate procedurile,
să facă acest transfer sanguin, trebuie să ardă lutul în cuptor,
să-și lase suflarea să se moaie în flăcări,
să-l mângâi de parcă ar folosi mâinile altei lumi,
ochi născuți din ape, îl arde astfel încât fața să-i rămână unită,
măcar cum a fost la început, să pară că ascultă cu mare atenție acea voce
a vidului,

dar dacă acolo cuptoare nu se mai fac, și nu se mai găsesc nici paie,
nici tabere care urcă la cer?