nu mai simt de mult lipsa oamenilor
în locul lor sunt pereţii cu poze
uite acolo eram chiar veseli
ca orbii care sunt fericiţi în întunericul lor
şi-ar fi răvăşiţi să vadă cumva realitatea
mai neagră decât ar fi putut-o închipui
s-ar speria de propriile chipuri în oglindă
şi-ar descoperi prima oară gelozia
în locul lor e porţia de tristeţe din orice ating
starea de sfâşiere a unui suflet inert
de păianjen prins în ţesătura lui cea mai fină şi prin care
nu aş mai putea privi cerul împărţit în soare şi nori
care să marcheze dimineaţa cu miros de femeie părăsită

în locul lor e un gol pe care îl umplu cu
ghemotoace scrise cu tot ce am aşteptat să mi se întâmple
lucruri aruncate la coşul fiecărei zile nimerite ca la un campionat
învingătoare mereu singurătatea

nu mai simt de mult lipsa aerului nu mă mai sufocă
dezamăgirile vieţii le-am aruncat ca pe cheile de
la poarta iadului iluziile grăbite să prindă oamenii din urmă
se uită insistent spre fereastra mea cu perdele trase
de gânduri

lipsa ta este sfârşitul care mi se pune pe suflet
aşa cum unui copil pata pe o păpuşă din lemn
caraghioasă