am cunoscut odată o timidă –
mărturisea că avea obiceiul
să-și mascheze acest detaliu de personalitate
ascunzându-se în spatele tatălui protector
și de-acolo
împărățea peste lumea bătăușilor din cartier –

mă rog
nu vreau să intru în detalii
(mai ales că detaliind, sfârșesc prin a-mi complica o existență
clădită exclusiv pe linii pivotante și decalaje de sens)

cert e că, brusc,
mi-am dat seama că
cercul pseudoadaptaților
poate include și elemente simpatice

mi-a rămas în cap imaginea –
ea, cu mâinile la spate,
dând verdicte scurte
iar tata — executantul blând și inevitabil

n-am semnalizat niciun fel de reacție
mi s-a părut că oricum
e genul de poveste care se spune
doar ca să te întrebi tu
unde-ți găsești robin hood-ul

am ezitat totuși puțin
bricolând cu degetele pe telefon
chipurile să umplu cu ceva deștept
sau banal
sau ceva

dar se făcuse deja prea lungă tăcerea
și când m-am uitat în sus
pe ecran, metroul afișa stația unde urma să cobor

plus că-n căști
începuse joe dassin
care, cu ton de pătură moale,
te ia părintește de umăr
și nu te ceartă, doar îți zice:
ça va pas changer le monde

și da —
la cum merg lucrurile,
moșu’ pare să aibă dreptate