FATÄ‚ CU STELE ÃŽN PÄ‚R

Fată cu stele în păr
Și cu mări de primăveri în ochi,
Tu m-ai ridicat de-atâtea ori
Peste plaiuri răstignite dincolo de nori,
Dincolo de viață, dincolo de timp –
Însă crud e adevărul ce acum ating...
Și stelele, la vremea lor, se sting.

Veneram a ta zâmbire,
Născută în neștire
Dintr-o lamentație –
A pădurii jinduire
De-a atinge soarele
Printr-o singură privire.

M-am adăpat și eu la acel izvor de crâng,
Suspendat peste ceva ce orice muritor
Visează-n nopțile cele mai adânci de dor –
Ca o ploaie pe pământ,
Tu ai aprins viața, dispărând.

Te chem încă la miez de foc
Și mai tresar o dată la clipa de noroc
Ce am purtat-o adânc în pieptul meu...
O adiere calmă, mult prea calmă,
Față de care nemurirea ta mă condamnă.