mă doare capul și mă supără ochii
spune Joyce
mă omoară cu zile stomacul
continuă Proust
cam așa a fost toată discuția de la întâlnirea senzațională a celor doi
nimic despre șuvițele care pictează vântul
banalitățile din monologul lui Hamlet
sau cât de inutilă e viața când o plimbi de mână
ca pe un copil autist
prin toate măruntaiele tale
așa mi-am dat seama că nu va răspunde nimeni
la întrebările pe care le duc cu mine din adolescență
de ce a căzut marele imperiu mongol
și de ce tristețea are o gravitație atât de mare încât nu trece de etajul patru
făcând fisuri în tavan
ca o gramatică impusă pentru ceea ce vei scrie cândva
viața trăită postum mi-arată că nimeni nu merită nici-o poveste
dincolo
doar ea încercând să-și îndese poemele în sarafanul de călugăriță
și principiul al doilea al termodinamicii
un banal "n-a fost să fie"