probabil că nimeni nu te va căuta vreodată
în cântecul bufnițelor
ca mine.

previzibil, ora trei,
când trupurile femeilor au cea mai moale carne
și lichidele se resorb în țesăturile albe.
e doar o mantră –
privesc fațeta blocului vecin
cu două ferestre luminate,
picioarele îmi plutesc până la sertar
acolo deschid cutia nouă și mănânc
o scoică lucioasă
de ciocolată.
mi se topește în gură
încet –
singura mea sursă de lacrimi
de plăcere.

sedată
și strivită de liniște
mă întorc în pat
și mă rog
până adorm
să nu mă trezesc dacă
mă vei striga
acolo
unde se termină
pasul omului
pe lună.