ea stătea culcată în iarbă
legăna cerul pe genunchi
și spunea că iubește
dar nu știe pe cine anume
eh, și religia, Doamnă,
religia
această mașină de îndoit șira spinării
libertatea nu este un dat
libertatea se creează
ba chiar aÈ™ exagera
orice creație este o intenție de libertate
însă nu aveți nici o teamă el și așa uită
el uită mereu
privirea lui sapă o groapă
în fiece iluzie
și dacă singur pe străzi lăturalnice
în acele gesturi proorocind râsul
viermii degetelor lui mângâie
o formă abstractă sau rod
noaptea perpetuă a iluziei
nu înseamnă că undeva nu tulbură
lumina gâtului dumneavoastră
uneori – destul de rar se întâmplă –
însă nu aveți nici o teamă el și așa uită

uneori mai pornește prin ploaie după nimic
nu pentru a ieși din nimic
mai ales când are acea senzație
de cactus într-un câmp de ciuperci
însă nu aveți nici o teamă e cerul senin
și iubiți nu se știe pe cine anume
poate cândva
blajina lui piele de elefant se destinde
că așa spunea el mereu
“nu te lăsa în ianuarie“
și-apoi oricum când nu mai poți purta
o inimă prea grea în spate
ultima ușă e mereu deschisă
și în timp ce vă spun toate acestea
coboară ceața pe metropola vegetală
ca un poem în afara mașinii estetice

bate o oră a întâmplării
în loc de ceasul cu cuc se-aude ceasul cu măgar
și intrăm în categoria CEILALÞI
(CEILALÞI se invidiază numai după moarte
pentru că în viață fiind nu au timp să se cunoască)
vom fi descoperiți în cimitirul erorilor
erori de care tremură învingătorii

acum dacă Doamna era mai deșteaptă
ar fi sărit din iarbă și ar fi venit
spre spiritul meu în linie dreaptă
cândva călcasem acele pietre
nu cu picioarele ci cu inima
dar pietrele nu mai vedeau din cauza ierbii


de ce așteaptă Doamna în iarbă
și nu la stația de benzină pentru secolii următori?
de ce numai privindu-mă
îmi tocește trupul?
mereu mă trezește din vis
cu ochii plini de nisip
de pe podul cu picioare de fum
soarele cade în apa cuvântului meu
- între ritmul de viață și cel de gândire
nu există nici o legătură –
întâi a fost sunetul A însă ceea ce rămâne
este litera A nu cuvinte pentru clătit gura
o gură prea mare și mai puțin concretă
din care sunetul străbate ca un
crin de pe care se scurge apa

puțină moarte mi-a curs printre degete
printre firele părului alb
al nopții care am fost
oare ziua de ieri punea capul
în pământ
sau își admira sânii?
acoperindu-mă cu urechea aceea țiuitoare
numiți-mă ziua de mâine
propriu-mi strigăt mă va trezi –
înger călărind o pasăre

așa era Ea stătea în iarbă
legăna cerul pe genunchi
și spunea că iubește
însă nu știe pe cine anume
eh – nu mai legăna atât
cerul pe genunchi
pentru că tot nu mi se scutură steaua
numele meu se pronunță scris
adică în gând
adică numai în tăcere
asemeni unui pământ însetat de licurici
din care crește întunericul
numele meu
undeva cresc jumătăți de mere?
nici acolo nu cresc jumătăți de mere –

ce știți dumneavoastră, Doamnă?