"Un rățoi verde pe ceafă,
cu un măcăit cam spart,
neavând soață și leafă
se duse la baltă-n sat."

Și văzând el o rățușcă,
Cu ochi galeși, de safir,
Vru' să-i ducă o plevușcă
Ca să-l cheme musafir.

Dar cum balta era stearpă,
Căci ploua d-abia de-o lună,
Găsi numai iarbă acră.
Dar văzu pe fund o râmă!

Grabnic se aventură rățoiul
Să prindă-n cioc frumoasa pradă,
Și nu văzu, grăbit, nărodul,
Râma stătea cam nemișcată.

Trase el cu voinicie
De micul vierme inelat,
Dar nu putea în veșnicie
Să-l scoat-afară la uscat.

"O fi vr-un șarpe, sau balaur!"
Cum auzise-aseara-o broasca,
"Ce poate că e cât un taur!"
De nu putea să-l dovedească.

Și începu atunci să sape,
Să dea de capătul ușor
Al darului ce vrea să-l scape
Cucoanei rațe în pridvor.

Și tot săpând vârtoe voinicul,
Găsi o limbă, ș-un carâmb,
Și plecă iute de pe baltă
Făr' de șiretul cel de gheată.


Notă: Prima strofă aparșine domnului Paul Bogdan.