Din maluri neputând s-o mai incapã
De-atâta nemiloasã-nmãrmurire,
S-a ridicat neînteleasa apã,
Ca o tulburãtoare nãlucire…

În suflete sãdind reîntregitã
Icoana vie-a ultimei ispite,
Fãptura sa din ceatã zãmislitã
S-a dãruit oceanelor topite…

Agonizând, rãsfrântã in oglindã,
Ca o madonã pururi solitarã,
Zadarnic incerca sã mai cuprindã
Îndepãrata dorului povarã…

Sã nu privim cum cade-n noi iubirea –
Plouã mãrunt si înserarea doare;
Ca un blestem aduce amãgirea
Tãcere…neputintã…asteptare…

4 septembrie 1991.