duc frâul sărăcit de ghinturi, spre un val
din cele care curg pe ochii morți de pești
și-n tropotul ascuns, al cailor, cumva-l
țin brumelor străin, departe cât ne ești,

din cornier îmi fac ostrețe, pe grumaz
și din ferestre răni, de fier-beton cu zid
pe care urcă-ncet noi herghelii, de az'
până-n alt ieri, prin miezuri ce ne-nchid,

bat zemuri, într-un chivot, cu potop de șei
ce ni-s și frunzele, prefaceri de omizi,
de limbul lor atârnă fructe moi, și ce-i
mai putred ca-ntomnirea-n arbori când ucizi,

cu o cernire a berzelor, prin sită,
prunci veștezi, de altfel ... și lumea-i pornită