trecătoare prin nisipuri
mă-ntreb lacrima asta din ce ochi lasă urmă
străine
acum nu pot vedea mai departe apele vineții
oranjul arcuit nu mai există
e adunat cumva într-o liniște


de ce să mai ținem îmbrățișată durerea
când uite se face iar dragoste pe celălalt țărm
după o altă rotire a stelelor
cer iertare lunii că sunt absentă
de la simfonia celor singuri
am făcut legământ să iubesc în alb


străine
cuvântul tău e ca o nuia de mesteacăn
îmi desenează spirale printre scoici
le pipăi cu ochii închiși
nu mă îndemna să mai simt
am deja câteva morți în lume rătăcind