Izgonit din Arcadia
Măturat din Parnas
Mă rotesc buimăcit de contrast
Ca o rată-n Sahara
Nu mai sufăr
Sub pleoapa deschisă lăuntric
Violetul în Do înclinat al angoasei
Nu mai înscrie fiori în zig-zag
Pe fildeșul turnului înclinat
Mi-e foame.
Concis și brutal.
Nu mai aud năluci aburii
Agitate de gând
In adâncul intemporalului basm
Fin cizelat pe-un mormânt inventat
Nu mai vibrez la fluide-nchegate
Cu sângele moartei făpturi nenăscute
De scoica pecetluită a visului martor
Ca viața nu vine ci trece
Departe,cândva sau nicicând
Ce sa fac eu cu astea?
Mi-e foame.
Real și brutal.
Misterul existențial al tăcerii
De după explozia gândului ars
De durerea de a fi ce nici nu-mi inchipui să fiu
Nu se mai distilează în trăiri senzuale
Ispășite în pâlpâit de făclii
Secerate de-un vânt de nici unde
Ci în concretul trezirii la viată
Agravat de-o senzatie de foame
In prezentul agresiv și brutal
Cu poetii care în loc de o Fata Morgana
Se apuca de fura o pâine
Si-o pisică persană