Mănânc totul și apoi mă culc.
Visez câmpul apoi mă trezesc.
Mestec guma cu informații
Apoi robotic răspund la toate
Întrebările ce-mi sunt puse de
Ignoranții de fier și cupru.
Beau laptele cald și plec.
Plec în adâncul mării.
Mă refugiez și plâng.
Salinitatea mării crește .
Gunoiul din jurul meu mă dezgustă.
Opresc ceașca de cafea în loc ,sorb din aer lichidul pământiu.
Unde mi-e umbrela verde?
Să nu mă scuipe pe păr lăcustele gri.
Unde-mi sunt bocancii ? ca să nu ating pământul roșu.
I-am scris o scrisoare pe o rolă de hârtie igienică.
De-acum va fi un whole new level for us.
Vom mesteca frunze de cola împreună.
Foamea de informații va trece.
Vom uita gustul dulce și amar al gumei de plastic.
Vom fi aborigenii ideali în pădurile tropicale ale orașului(ale "deșerturilor de piatră").
Da...suntem oameni cu pietrele-n piept
ce respiră prin pamânt,calcă pe apă și beau aerul vieții infinite fără formă ,fără gust.
Poetic mâncăm,ne clcăm,ne trezim.
Suntem reduși acum la simple animale.
Unde e complexitatea vieții din gumă?
Unde sunt roboțtii ce fac borș și supă și orez cu legume?
Unde-mi sunt călcâiele roz pline cu lichid mov...crengile vii ce se mișcau flexibil printre degete?
Am apăsat pe butonul roșu de pe pieptul baobabului.
A spumegat și a reușit în final să ardă tot ce-l durea.
L-am eliberat.
Vreau să eliberez lumea.Sau nu.
Să mă elibrez pe mine însămi .
De egoismul meu nepătrunzător și casant.
Apa curge încet în cadă.Mă spăl.Îmi spăl păcatele.
De-ar fi așa ușor:un spimplu proces fizic.
Confuzia ce mă stăpânește și inconștiența vieții reale mă țin căptușită în ace de croitorie.
Acele care-mi țin pielea strânsă de peretele de lut din paravanul bunicii.
The bottom of the ocean she dwells....