E toamnă încă
și plouă trist
în visurile mele.

E frig,
în lacrima ce ochiu-mi obosit,
o mai ascunde.

Aș vrea să urc un deal.
Mă poticnesc mereu,
în acel loc,
în care,
caii,
au coame sclipitoare,
de parca ar purta
coroane princiare.

Caut poteca,
să îmi arate drumul,
dar,
ziduri prea înalte
mă împresoară.

Luciri de noapte și de zi
zăresc din loc în loc,
miraje.

Bat clopote în depărtare
și codrii seculari zăresc,
parcă m-ar îndemna
să rătăcesc
în a lor umbră binefăcătoare.
Dar care este drumul ,
aevea or fii toate
ce mă ademenesc?

Un stol de păsări uriașe,
deasupra frunții mele trec,
magie.

Cu roua de pe frunze,
semn bun,
îmi umezesc obrazul.
Deodată,
aflu poteca pe care pot urca.
Pe coama dealului
mă întâlnesc cu mine.