Părea că ești, deși n-ai fost vreodată
Credeam că sunt - nimic nu m-amintea
Și graiul nopții stele-n vis avea
În visu-acel din noaptea minunată

Când te-am purces din tălpi de catifea
Și până-n mult prea-ntunecata-ți pleată.
Eu m-am topit ca-n flacără pe dată
Scurgându-mă aievea pe podea.

Și din pământ m-am ridicat să strig
Și dintre ceruri ploaia mă revarsă
Când pe un brâu de nemuriri ma-nfig

Cu fața către fața ta întoarsă.
Și, Doamne, cât mai poate fi de frig
Pe calea-mi de plecarea-ți arsă.