“Încercam să încordez lumina
când arcul ei destins deodată mă azvârli în sus” (Nichita Stănescu)
și mă lipi de cer
ca un cuvânt incomplet de pagina
udă de litere împrăștiate aleatoriu
din pumnul minții
lent mi-am dezlipit finitul material
și mi-am lăsat spiritul infinit
să alerge vertical între două linii paralele
către tot și către niciunde.

În pielea strâmtă a păcatelor
a apărut o spărtură
prin care curg virtuțile
prin pielea găurită întoarsă înspre interior
se scurge fluidul care lega eul-făt
de inima-mamă
lăuntricul avortează eul-făt
și devine gol ca un spațiu vid
prin care se rotește în gol privirea.

Aerul devenit pasăre ce-și face cuib
în ochii mei din ierburile-priviri
îmi pătrunde înlăuntrul
golit de substanța eului
și îl populează cu păsări de oxigen.

De atunci am învățat zborul
și în ochi, în frunte, în degete
o aripă mi se deschide.