Iar fulgii cei sălbatici, de ninsoare
Avizi de caldul casei mele s-au desprins
Din noapte. Târziu, cu-o dulce încântare,
Imi păru că am vazut-o-afar’ prin geamul nins

Și parcă-mi făcea cu mâna, cu ea să mă avânt
Printre troienile mișcătoarelor umbre lunare
Printre copaci cu crengile barbare
Ce s-ar întinde falnic spre pământ

Dar eu, tresar, visând cu ochii în jăratic
Văpăile m-aruncă spre țărmuri mai vrăjite
Cu tropot de mamuți cu blănuri îngrijite
Prin munți cu vânt ca tusea de asmatic.

Trosnesc ușor în focu’ sobei fagii
împrăștie în gânduri absolvire
De orice cutezătoare amintire
Dar limba tot e tare ca posmagii…

închid a sobei usă, nemișcată-mi pare
Raza lunii veșnic vărgată și-n etate
țurțuri, stalactite mari și nesecate
S-au cufundat în țoiuri și-n căldare

Mai sorb puțin din maslu, hibernează
Amprenta ei cu florile de gheață
Pe geamul încăperii dimineața,
Stă adâncită-n gânduri umbra ei visează…

Nici câinii nu mai latră, a nimănui eu sunt
Nici fierul nu scrâșnește din țâtâna porții
Nimeni n-a remarcat că m-am trezit cărunt
Numărând anii adunați ai sorții

23.01.2006
3:28 am