Elegie neterminată
(Ultima formă a proiectului)

Nu lăsa soarta să-ți nege copilăria,
fidelitatea acestei cerești, inefabile vârste, care
ce chiar pe captivul pierind în carcera sumbră,
încă-l susține, până la capăt. Căci dincolo de timp,
ea stăruie-n inima noastră. Chiar și bolnavului,
când privirea lui fixă-nțelege că nu-i mai răspunde odaia,
și nici un lucru în jur, căci toate-s bolnave ca el,
chinuite de febră, vindecabile totuși –
chiar și lui îi mai dăruie copilăria roadele ei:
în mijlocul unei naturi ce dispare, decade,
singură ea mai păstrează proaspăt răzorul de flori.
Dar nu e fără primejdii. Iluzia ce cu dantele și văluri
o face s-arate mai mândră, ne-a-nșelat doar o vreme.
Nu e mai tare ca noi, și nici mai cruțată;
nici zeii nu pot să-i sporească puterea:
Fără-apărare
e ca și noi, ca jivinele iarna, fără-apărare,
ba și mai fără-apărare, căci nu știe ce-i adăpostul.
Atât de fără-apărare, de parcă ea însăși e amenințarea.
Fără-apărare, ca față de-un foc, de-un gigant, de-o otravă,
sau de-un intrus, peste noapte, în casa cu uși zăvorâte.

Căci cine nu știe că mâinile străjii, ocrotitoarele,
mint? că ea însăși e în pericol! Cine cutează...
«...Eu!»
«Care eu?»
«Eu cutez, mamă. Eu, cel mai vechi decât lumea.
Mie pământul mi-a împărtășit taina însăși ce dăruie
viață seminței. O, seri ale-ncrederii, eu și pământul
cădeam, tăcut și-aprilin, ca o ploaie, în propria poală.
Mai bărbătește! Ah, cine să-ți dovedească
rodnica noastră unire? Căci universala tăcere
nicicând nu-ți dezvăluie tainele creșterii.»

Mărinimie a mamelor! Glas ce-alăptează. Și totuși!
Ceea ce spui e primejdia însăși, întreaga
și pura primejduire a lumii – și astfel se preface în scut,
când o simți în adânc. Copilăria e însăși
miezul ei cald, ieșit de sub temeri și fără de frică.

De unde-atunci spaima? O înveți dintr-o dată, – e finalul a tot ce-am făcut omenește,
prea ușor și prea șubred.
Ea intră ca vântul prin crăpături. A intrat. Pe la spate
se strecoară și în pieptul copilului care se joacă – și-i suflă
cu șuier, în sânge,-ndoiala – și brusc, bănuiala
că-n viitor nu va smulge din viață decât o frântură,
sau poate vreo cinci, disparate, și toate fragile.
Și iată, vergeaua voinței despică șira spinării,
ca, bifurcată, să crească creanga-ndoielii
din pomul alegerii, pom trădător, dar crescând să se usce.
O, cum își străpunge păpușa, pân-adineauri
gingașa ei jucărie. Încă o mai îmbrățișează și totuși,
ca un străin vrea s-o sperie! Nu prin făptura-i străină,
ce-ar fi de iertat, sărmana – ci chiar prin ispita ce-atrage copilul

L-atrage în lungile zile de-ncredere, în nenumăratele
ceasuri de joc fără grijă, în care copilul
fără invidii își pune la încercare propriul eu, făurit,
și-apoi se desparte de el,
și-l cunoaște astfel, și-mpărțindu-și puterile-n două,
nou spor le adaugă, pentru viitorul belșug.

Ce departe e jocul! Dar fericită-i că știe să-și dăruie rodul
dincolo mult de nepoți și urmași – ea, consolatoarea!
Prietena morții, căci, prin ușoara prefacere
o întrepătrunde de sute de ori... O, păpușă,
îndepărtată icoană – ca stele, care-apunând
se prefac în lumi noi, faci tu din copil constelații.
Prea mic era pentru cosmos: și lumea simțirii
între voi o așterneți, uimită de-un spațiu ce se dilată...
Dar ce s-a-ntâmplat dintr-o dată? Când și cum s-a-ntâmplat?
Fără nume, ruptură,
trădare – umplând jumătate de viață
ce n-o mai primește, n-o recunoaște, ba chiar o reneagă.
Privește fix, dar refuză să vadă, să știe, și zace-n neștire,
de parcă nici măcar un lucru n-ar fi – ba iată,
parcă și lucrul s-ar rușina pentru ea...

Castelul Berg am Irchel, decembrie 1920

În românește de Veronica Porumbacu