Te-am cunoscut când tocmai primisei
Premiul Nobel
pentru iubiri spulberate.
Gemeai de atâta bogăție încât cuvintele mele stângace
nu valorau
nici cât ceața risipită-n bucătărie de fumul primei țigări.
Mi-ai arătat sertarele cu amintiri... rufe colorate, trufașe, altele
prea strâmte de-atâtea spălări cu lacrimi...
Þi-am zărit, prin hățișul de zăbrele moi
al părului tău, sufletul
pus la uscat pe cenușa mocnită a meningelui...
Și totuși continuai să mergi... și să faci să pleznească
mugurii merilor în plin decembrie cu zâmbetul tău.
și totuși acidul tău dezoxiribonucleic emana un miros de cozonac, de nuci,
de brad verde adumbrit de globuri roșii, un
soi de bucurie, de speranță...
Și totuși...
Te-nfiorau un ghem de vorbe nerostite ascunse într-un punct,
iar degetele tale dezmierdau ca pe-o cocă prea îndelung frământată
o prea omenească nevoie de ... casă, de
așezare, de trei.
Zi de zi am construit cîte o fărâmă de
curcubeu
ca un pod gigantic întins către tine...
Uneori
îți strângem mâna și-l făceam să lumineze,
Alteori
îți atingeam părul și cerul se umplea de scântei.
De cele mai multe ori, dorința
era de ajuns.
Zi de zi am lucrat la restaurarea sufletului tău pârjolit.
Zi de zi. Vis cu vis.