Aș vrea să adun în sufletul meu
Fiecare frunză veștedă, ce o lasă, foșnind, creanga teiului,ca o coroană
Pe piatra rece, sub umbra teiului tău sfânt,
Aș vrea să ard ca tămâia prinosului
Sub găvanele dureroase de bronz ale ochilor tăi.
Un grup de maici, în negru cu iz ușor de negură,
Au spus vorbe banale și s-au rugat o clipă pentru tine.
Dincolo de zidurile cimitirului, se zvârcolește o horă veselă,
Dincoace, la un mormânt, un popă cântă un prohod și-i atât de trist...
Seninul înalt picură printre crengi
Cu umbră și lumină
Gâzele, înviorate de ultimele zile ale toamnei
Înalță pe florile roșii de deasupra ta -
Se îmbată ultima dată cu soare și parfum - înainte
De a pieri ucise de gerurile albe
Și nu știu că tu dormi sub florile roșii,
Și nu știu că-i toamnă și că vor muri.
Nisipul strălucește sub frunzele căzute -
Câți ani sunt de atunci, de când tot cad pe nisipul tău?
O clipă sau o veșnicie - tot una.
Spiritul tău dăinuie la fel deasupra ierburilor și frunzelor.
Ascultă veselia noastră tristă,
Aspiră fumul de lumânări și tămâie
Și privește trist zilele - deșănțate călugărițe negre...

De ce-i atât de puțină poezie pe mormântul tău cenușiu -
Pe mormântul poeziei tale,
Tu, cel mai mare poet și cel mai mare român?

E timpul să plec;
Iartă-mă, bătrâne prieten, că nu mi-am scos șapca în fața ta,
Dar fruntea mea n-a cunoscut șapcă -
Iartă-mă că nu mi-am făcut cruce
În fața ta, pentru tine,
Dar eu, nefericitul, nu cred în nimic.
Nu ți-am adus paos sfințit
Pentru că diseară am să-mi beau ultimele parale, pân'am să cad -
Și-mi voi închipui că am băut cu tine!
Dar ia-mi sufletul meu nesfârșit, săracă cunună
Și încolăcește-l în jurul tău sau deasupra ta, cum vei crede,
Eu sunt ultimul poet și ultimul țăran,
Eu sunt ultimul om și ultimul poet
Care te cânt,
Sunt ultimul poet al țărănimii
Și-s ultimul poet ce te mai cântă.
Voi fugi, voi fugi, mi-i de-ajuns -
Dacă mai stau o clipă aici mă nărui...

*

Vreau să curg ca o turbure apă
gâlgâind peste întinderea ta!
în acest ceas de târzie-ntomnare
trist, nefiresc însorit.
Vreau s-adun frunzele teiului, molcum,
pieptul meu plin să te cheme, durut,
să mă aplec ca o cunună modestă
peste mormântul tău, mut.

Vreau să ard cald, ca tămâia sfințită,
în a tale goale găvane de ochi,
și să urc trist cum e fumul subțire
peste întinderea ta.
Printre crengi - curge seninul de toamnă
scânteieri curg printre umbre mlădii
și pe-ascuns, peste roșul florilor de pe groapă
gâzele repezi se-abat
și nu știu, somnul că-ți zace sub floare,
că-n curând florile roșii și-alături
gâzele-n ger s-or topi -
uite dar luce sub frunze nisipul
cum de-atunci luce mereu întristat...