O lacrimă căzută din adânc
În ’naltul cerului de-azur.
În lumea-ntoarsă ce o plâng
Doar nepăsarea nu o-ndur.

Mă zguduie dureri pricinuite
De vorbe ce oricum n-au rost.
În lumea dragostei trăite
Nicicând n-oi fi ce-odat-am fost.

Îndrept privirea spre trecut,
Dar nu găsesc vreo alinare.
Iar tot ce-am vrut și n-am avut
Se pierde-acum în depărtare.

Ci n-oi lăsa eu, dinadins,
Un suflet să se piardă.
Mai bine-ncerc ca-n jar nestins
Să-l fac mereu să ardă.

Voind ca-n taina ce-am aflat
Să-mi aflu și eu locul,
M-am dovedit necugetat
Și n-am ’cercat norocul.

Călcat-am, oare, legi nescrise
Ce au în ele doar simboluri?
Ori n-am știut, la timp, de vise
Să mă desprind în line zboruri?

Noaptea a fost timpul meu preferat,
Iubire și farmec trecute-ntr-o doară.
În ceasuri ce mereu iute-au zburat,
În clipe ce încă mai zboară.

Cumplit mă-nfioară un gând tulburat
În mintea-mi pustie și rece.
Iar sufletu-mi ars e de-un dor nesecat
Ce-n veci nu putea-va să sece.