în copilărie, mă deranjau genele care băteau pe lentilele de ochelari
luam frumușel foarfeca și țac, le tăiam, nu face asta, mă certau părinții în van
numai povestea bunicii mă oprea, privirea ta este vrednică să ajungă
departe, spunea, fără gene, ochii tăi nu vor putea zbura în locurile în care
alții nu ajung să vadă, de-atunci, nu le-am mai tăiat, deși greu mi-a fost
și ce mai zboară, o întrebam pe bunica, în adolescență, gândurile tale,
au aripi și dacă vrei să mă crezi, ele se duc în zbor, îl ajung pe cel pe care îl
iubești, îi intră pe fereastră și te spun
întotdeauna când bunica ita îmi povestea ceva, adormeam liniștită
astăzi mă trezesc în aceeași casă, dar fără ai mei, las luminile aprinse
peste tot și ferestrele deschise, le-aș croșeta sute de cămăși din urzici,
mută, să nu mai plece, să nu-mi mai zboare, când îmi vin, nu-i nimic,
astăzi mi-am cumpărat o foarfecă mare, de tăiat arbuști și gard viu,
o să mă lupt cu gândurile în fiecare seară și fără-ndoială eu am să câștig,
adorm pe câmpul de luptă, dar zău că nu mă las, uite așa mi se umple
curtea de tot felul, tot o pană mi se face