Umbra a veșniciei de ce nu aprinzi focul
Focul veșnic al făcliilor sufletelor celor ca nimeni
Al insinguraților, al sihaștrilor, al fecioarelor
Dăle foc sa ardă sa se risipeasca sa se faca lumină ca lumina din abis
Aprinde toată negura speranței din mintea bolnavă a celor ce se asteaptă ca absolutul sa fie nedescris
Rupe necuprinsul in cuprins
Sparge-l si imparte-l la doi.
Nu mi-l lasa mie pe tot ca nu-l pot duce pe fruntea aplecată asupra zilei de apoi


nu vreau decât o picătură din neant
nu vreau decât sa inmoi un petic alb de suflet nevinoat si sa vad apoi ce gust are
sa îl văd cum se ofilește și devine sânge roșu sau negru.
și apoi să mă aruc și eu lângă el invartindu-mă și lovidu-mă cu vidul meu de lumina din rănile sale
Si atunci gândurile se vor despleti in suspine lungi, sublime
și noaptea va fi noapte și ziua va fi zi
și când speranta o s-o crezi
Cand singuratatea nu mai va mai luci
Cu zbateri lungi și reci iubire va muri