Pietre

Cand vantul tace, norii dorm si cerul zace,
Simt ca traiesc a lumii-eterna pace.
Si-atunci cand vantul bate si norii-s dusi de vant
Simt cum intreg infernul coboara pe pamant.

Visam la cer albastru, la frunze namiscate,
La o privire sfanta si la singuratate...
Sa stau pe campul verde la rasarit de soare
Si cum privesc eu cerul sa ma cufund in zare...

Sa simt ca in albastrul sclav unui infinit
Eu pacea si lumina pe veci mi-as fi gasit...
Aud susur de ape, privesc raul ce fuge
Si tot asa ca apa, si timpul meu se scurge...

E o zicala veche, ce zice ca o apa
Raman-etern cu pietre, desi ea o sa treaca.
Iar fundul apei clare va fi involburat
Atunci cand bolovanul va fi fost aruncat.

Ce nu-ntelege omul de cand e pe pamant
E piatra ce in apa isi face templu sfant...
Caci ce e omenirea, daca nu veac de ape
In care pietre multe nu stiu sa se ingroape?

Cum stie a sa minte sa se cufunde-n apa
Si viata, moartea, timpul, pe veci sa le priceapa?
Caci doar asa poetul va sta-n acest ocean,
Gandind ca omenirea-i al apelor noian...