scoici înnămolite în indiferența unei zile trecătoare,
meduze slinoase, cu aripi de fluturi,
sticle fără dop,
castele din nisip-călcate în picioare,
colivii deschise...


în spatele
poetului mistuit de propriul său vis de iubire:
farul genovez
aprinde torțele,
pentru ca
oceanul cel de gheață
să nu fie umbrit de gânduri triste.

Toamna sosită,
poate prea curând-
neașteptat de arătoasă,
scrutează
cuibul părăsit,
prăfuit,
devastat de vânturi
al amanților.

nu vrea să vadă
cum noaptea topește în cazane de aramă
ochii secătuiți de iubire ai rătăciților.

se ferește din calea
cotigilor încărcate cu ierburile amare ale trădării.

coboară câteva scări:
calcă pe frunze galbene de maci;
pe bețișoare de mărar;
pe coji de nuci.
n-o mai rănește zbuciumul vieții dinafară;
aprinde o candelă…
acum se roagă.