o neputință din care ieșim ca dintr-o balenă ucisă
e doar o iubire întoarsă cu ochii spre liniște

nu mai separăm apa de maluri nici durerea
de lumini invizibile
totul se ridică în noi se înalță un turn de oameni
îl simțim pe fiecare după închiderea ochilor
cel care uită cel care tace cel care iubește fără sine
singuri și ei singuri și noi
inele de piatră prin care privim destinul neîntâmplat

nu știu ce din tine se surpă nu știu ce îmi vei lăsa
după această plecare prin oameni

te voi aduna încet în spații de apă și sare până când
rana din stern ți se va închide
și vei merge așa vei merge mereu prin inele
descoperindu-mă încercuită numai în tine