când îmi este frică deschid toate ferestrele

las copiii să îmi treacă prin umeri
ei îmi strâng inima în pumni
reanimare necesară înainte de a striga fără viață

îi privesc până când simt odată cu mine zbaterea
așa vor afla într-o zi puterea de a fi
respirația simplă pe marginea trupului când toamna
se desface din lanțuri și orice amenințare devine
un paradox fără sfârșit

nu știu copile de ce astăzi îți caut amprentele
de ce nu pot întoarce ochii spre nașterea ta
de ce mă dor umbra conturul
nodurile din palmă

tu vei afla cândva cine am fost
mă vei duce da mă vei duce tot mai departe

dar

de la o vreme frica are chip de om și nu-i pot șterge
ultima apariție
nu pot fi surdă nu pot fi oarbă nu pot muri
înainte de a lăsa scris numele-tatălui

și

păstrează un ochi fără oameni
să poți traversa întunericul pe linia transparentă a inimii