De când mă știu, mereu aceeași cămașă,
Uneori mult prea largă,
Alteori dureros de strâmtă,
Ușoară precum un fulg de aripă
Și grea, mai grea ca o piatră de moară.
În ea mi-am oblojit veselia rănilor
Și durerile desfătării lutului.
Mi-a fost dintotdeauna țol pentru nuntă
Și podoabă pentru înmormântare.
De câteva ori am împrumutat-o prietenilor
Spre a-și înveli fățărnicia
Și dușmanilor pentru a-mi împuțina povara.
Are gulerul ros și este ruptă în coate,
În brațele ei și-ai făcut dracii balansoare
iar pe umeri și-au odihnit îngerii zborul.
Deși este cusută cu iluzii
Și îmbălsămată în ieftine arome
Mai poartă în piept pecetea unirii cu cerul.
Înfășurat în aceeași cămașă
Poate mâine
Voi bate în poarta dintre cele două vise
Cerșind azil în brațele Tatălui...poate
Îmi va împrumuta o pereche de aripi
Pentru a-mi acoperi sufletul
Până la cea din urmă venire.
Iar ea, cămașa mea cea dintotdeauna
Îmi va rămâne pururea adevărata mireasă.