Viața mea e întocmai ca o corabie
Care plutește neliniștită-n derivă,
Deși galbenă, solidă, cu sfoare groase
Ea nu-și găsește țărmul.

În pânză-i suflă-n rafale
Nori negri, adieri plăcute de vară,
Delfini sau rechini ucigași
Stau de pază corăbiei mele.

Atâtea ispite, atâtea muriri
Crude și ascunse fisuri la babord,
Stânci și plaje întinse
Neajunse, nevăzute, simțite.

Marea pe care plutesc în derivă
E viața asta captivă,
Atât de greu de înteles
Ca sens, ca efemer sau nemurire.

Noi oamenii, avem un înteles al nostru
Asupra mării, asupra tot,
Și nu știm cine ține strâns
O viață sau o moarte.

Plutim așadar în derivă
Căutați și amăgiți de mirifice sirene,
Care dispar așa cum au venit
De nu știu unde, pentru nu știu ce
Și fără mila nimănui.

Atâtea stânci, atâtea valuri,
Vârtejuri, ploi sau brize,
Atâtea câte suflete și sensuri
Dar prinse veșnic într-un albastru infinit.

În apă ar trebui să fie
Pești colorați și frumuseți lacustre,
Să liniștească corăbiile scufundate
De furtuni și uragane, de veșnicul abis.

Corabia mea face parte dintr-o flotă
Flota corăbiilor galbene,
Dar așa din senin, balena ucigașă
A început să vopsească corăbiile în roșu.

Corăbii scufundate, corăbii scufundate
Străjuiesc parcul de distracție al balenei ucigașe,
Mă uit în jurul meu și-n zare
Balena ucigașă se distrează ucigând și amintirile.

Ar putea cineva să prindă balena ucigașă ?
Ar putea cineva să fie balena ucigașă ?
Probabil că toate corăbiile ar fi albastre
Lăsate să plutească-n derivă,
Pe mări pustii și triste.