Dimineața,
încă ne ține legați
de rouă
cu sforile viguroase
ale viselor
de cu noaptea;
au noduri groase,
imposibil de dezlegat cu sărutări.


Peste două ore,
am reușit să te trezesc,
gâdilându-ți
coapsele,
necoapte,
cu puful de pe râsetele
a trei copii
și cu aroma amăruie,
a unui fluture
de noapte
beat (de lumina dimineții).

Apoi,
m-am așezat la oglindă
și am început
să-mi pieptăn genele,
încercând să le dezlipesc,
fir,
cu fir,
de pe marginile umede,
ale dimineții;
și
printre lacrimi verzi,
am încercat să nu te văd
cum mănânci,
lacom,
bucăți de prăjituri,
făcute din făina roz
lăsată-n aer,
de visele noastre.
Toate.
După micul dejun
îndestulat,
mi-am legat în mănunchiuri violete,
cinci,
câte cinci
(ca să nu-mi poarte ghinion),
țipătul de spaimă
când am văzut
cum
turma de oi,
până atunci crețe,
din părul tău
decolorat de soare,
îți lingeau
lacome,
cu limbi lungi și fremătătoare,
ultimele firimituri de vise,
din colțul drept
al
ochiului tău stâng.

Tot atunci,
tu,
te-ai hotărât
să stăm în pat
și să râdem până seara.