naiba ei de ploaie
cu oamenii care trăiesc în picăturile ei
uneori strâmbe

dar ce vorbesc eu
îmi place ploaia
uneori e friguroasă deși zâmbește
celofănind pe străzi

uite
castanele de exemplu
au greutatea suficientă pentru a nu zbura
dar asta nu le deranjează
sfericitatea lor suprarealistă

îmi e sete doar privind
cum ies trupuri din bălți
sau nu ies
doar se oglindesc trecând
cine știe

/aerul se poate îneca cu oameni
atunci nu va mai fi nici măcar
mult promisa apocalipsă/

între talpa mea tânără
și asfaltul parcă veșnic întins
voi fi mereu eu
ca o păpușă în vitrina unei fecioare bătrâne

de la toamna asta îmi doresc o grădină galbenă
o casă galbenă
o iubită galbenă
dar nu de boală

să fie galbenă
cum te îndrăgostești
de cineva care trece pe sub streașina genelor tale
scuturându-le de pionezele ce îți fixau pupilele

/a fost cutremur/
îți zici dar nu a fost așa
și poate nu o să recunoști niciodată