toată ziua desenez cuburi
habar nu am din ce cauză
poate mă ajută cineva
tu îmi pui în palmă
niște firimituri de versuri
să le mănânc când vine noaptea

apoi printre degete îmi crește
o altă inimă/ începe să bată
de frică o scap pe jos
e plină de praf/ dar pulsează
învăț pe de rost câteva file din ea

a doua zi tu mă cerți
că nu am răspuns la telefon
dar aveam mâinile ocupate cu
inima ta/ nu înțelegi și te superi

mai departe cuvintele se micșorau
fugeau/ se desprindeau/ se dizolvau
unele mureau pe marginea caietului
fără cruci/ fără preoți
pe unele mi le îngropam în ochi
să văd drumul când trec prin tine

altele se duceau să se sinucidă
într-un fel de cimitir/ unde și tu
îți ancorai uneori sângele
chiar nu mai aveai unde

uite câte cuburi sunt pe hârtie
sunt libere toate/ niște închisori
unde se învață cum să ții arcul
aici mă prăbușesc cel mai des
îți jur ți-am atins fruntea