florile de zarzăr nu vestesc nimic din puturoșenia borhotului

intru în bloc îmi verific stereotip cutia poștală același pliant
de la cora mă și mir cum de pot încăpea atât de multe lucruri
într-o singură femeie care – culmea! – se împarte la toți chiar
și la ea însăși asemeni numărului unu

asfințitul coboară scările ca și cum vecinilor de la ultimul etaj
care joacă zilnic table pe hol le-ar fi căzut zarurile și în timp ce
unul dintre ei va pleca să le caute îi va lua ceva timp celălalt va
trișa mutând câteva piese mai spre casă

nu știe că ar putea să mute întregul joc își va aștepta zadarnic
partenerul acesta a alunecat în fecalele țiganului maidanezul
pe care mai toată lumea îl hrănește și în cădere și-a rupt gâtul
seamănă teribil cu o păpușă abandonată

de cum m-am mutat aici am știut că este un loc deosebit poate
că nu se citește însă se scrie foarte mult zidurile liftul până și pe
tavan sunt urmele marelui artist de cromagnon îndrăgostit fatal
obsesiv de o ea pe care o mai iubesc și alții

mă gândesc la moarte ca la o lăuză îmbrăcată în gheață peste
care locatarii au împrăștiat sare și nisip singurul loc în care
zăpada a rămas neatinsă este acoperișul cabinei telefonice fără
geamuri în ele huliganii și-au băgat picioarele

mi-e greață și nu mai știu de când simt că sunt treaz și categoric
luciditatea este boală contemporană alerg intru în casă aproape
smulgând ușa din ramă arunc pe geam televizorul calculatorul
radioul deschid frigiderul golesc sticla de țuică

puturos ca o putină nespălată mă simt locuit de întreaga înflorire