mă prind de umeri, mă legăn și uite, încerc, asta fac, stau în întuneric
tușesc și încerc rememorînd cum mi-a mers vestea că mereu
mă redimensionez pentru că trebuie să am un loc intercostal
suficient de mare, în care să port această inimă, ce se expandase
la un moment dat fără rost, încerc, în bezna asta sângerie
miroase a prăjeală, mă legăn și-n fumul de-aici aproape că
mă înec, sunt totuși parcă prea multe bucăți din cord, tăiate
și puse la fript, încerc, dar nu garantez că voi mai putea
vreodată să te iert, fiindcă între timp am aflat, era și normal
și chiar se vede asta cu ochiul liber, adică încerc, însă ghinionul tău
e că aici unde m-am refugiat, în camera de oase a toracelor
sunt peste tot bucăți, felii și ciopârțeli, sigur, pot încerca,
dar oricine și-ar da seama acum că ăsta e un peisaj grotesc
în care eu mă legăn și că nu mai am o inimă chiar atât de mare