se varsă apele din trupurile voalate
se umple ulcioarele goale cu nisip
se închină trupurile de frica luminii
se ridică brațele de dorul apelor vărsate
tu pământ
îmbrăcat în tăcere ce te închini atâta
visând umbre și ploi calde
când te așteaptă doar
același soare travestit în Dumnezeu
cu haremul său de zâne albe
îți irosești bătăile inimii
și pielea frunții înalte plecându-te
zidurilor
icoanelor reci
nu mai sta-n genunchi atâta
azvârle-ți furtunile flămânde spre cer
smulge-ți apele din ochii săi
ce te privesc atât de nepăsători pământule