Am vrut să scriu în caietul de sânge romanul
Replicilor auzite pretutindeni.
Azi toate cuvintele sună mai frumos-
Până și ale noastre.
Sunt încă adolescentă,
Iar tu îmi înroșești obrajii
Și mă faci să visez frumos.
Poate pierd vremea,
Dar mă gândesc mult la
Cum va fi, dacă va
Fi vreodată
Și zilnic mi-e mai mult
Sau mai puțin frică
De „va fi“.
Zilele bune, în care zâmbesc,
Se îndreaptă spre tine.
Nu te supăra, deja
Am regizat filmul nostru.
Nu te supăra nici a doua
Oară: vom divorța.
Eu voi visa la același băiat
Creț care ar trebui să-mi înțeleagă
Handicapul, ba mai mult,
Să mi-l iubească.
Am înțeles de ce se teme lumea
De mine- la urma urmei,
Nici eu nu mă simt excelent
Doar cu mine- îmi provoc o
Infimă frică.
Filmul se derulează sisific
În orbitele mele.
Știu că tu nici nu-mi mai
Cunoști numele, dar menirea mea
Este să fabric un generic cât
Mai verosimil.
Să știi că vom merge la cafea,
Te voi speria, apoi mă voi
Plânge, presupunând că n-am
Făcut absolut nimic,
Că nu am exagerat,
Că nu ți-am povestit nimic lipsit de
Rost.
Dar ipocrizia mă va ridica din
Nou, și atunci voi reveni la
Rutină, calculele mele stupide,
Greșite, triste și inutile.
Până atunci voi face lumea să râdă-
Nu de alta, dar e cald în jur,
Când lumea se simte bine...