speranțe crescute în puf se lovesc de zidul poros care le absoarbe-n tăcere
albul se așază apoi și le-ascunde
nu-i nimeni în cetate doar ecourile celor plecați spre-a-și însoți umbrele
un gol fără sațiu se-ntinde
în el își împlântă rădăcinile un copac singuratic
din el cad păsări carbonizate


doar o cale șerpuiește spre cer ființe de abur înoată prin aerul dens
cândva ele vor umple golul
se vor întoarce risipite ca niște stropi de viață resorbiți în colbu-nsetat
vor invada cetatea șuvoaie
renăscute păsările au să umple cu triluri valea neputinței


acum doar puful se-mprăștie speranța-i dezgolită/ ca un alb persistent rupt din margini de cer