uneori, ca în clipa asta, când am nevoie de alinarea ta
îmi întind mâinile în aer, ca și cum ai fi undeva la o distanță normală
în realitate par oarbă și poate că și sunt
apoi nu știu dacă ai să le primești sau când te vei gândi să faci asta
am stat câteva luni în liniște să-mi pot dezmetici mintea și sufletul
din tulburări cum tu nu poți să-ți imaginezi că există
acum, aproape că mă sufocă aerul respirat fără tine
un poem este o ființă cu aripi, e o artă să-l știi primi la tine în inimă
în clipa asta mă ard și mă revărs singură, când se întâmplă așa nu mi-e bine
nu pot să mă opresc, așa că dau afară lava roșiatică
din vulcanul de cuvinte care mă erupe și care fumegă
și care veșnic mă umple, într-o zi or să se termine pur și simplu cuvintele
o dată cu mine și cu mâinile mele întinse
așa ca în clipa asta