ne-am lipit însângerat, nici nu se putea altfel, vertebrele tale le-au sărutat pe-ale mele
cu o voluptate viciată
ce ieșea din noi, încălzea noroaiele de pe străzi -
tu chiar crezi că lumea se rotește după un resort tainic?

și
cu o ură amețitoare te iubesc

deliberat ne vom lăsa pradă unui singur cuvânt
„pleacă”
de ce? dincolo îmi sună absurd de singur viitorul
nu are oase
iar carnea se va rupe cu anii.
la bătrânețe dor vertebrele tale.