iar am insomnii
și e numai vina cadavrului. de fapt,
e vina cadavrului și a visului.
într-o noapte m-a obligat
să rămân trează pană
la trei dimineața.
să rămân de veghe, impreună cu visul,
în lanul sofistic
până la trei dimineața?
cât egoism!
câtă aroganță!
și știa. sau, cel puțin,
trebuia să știe
că așa încep cercurile vicioase,
că, dacă sar o noapte,
devin iar vârcolac din cei
ce zbiară catre lună dezolați.
cât egoism!
l-am ascultat
din altruism.
visul, de altfel,
e singurul care trezește
altruism. în mine.
probabil că în alte circumstanțe
s-ar putea numi prietenie
perfectă
dacă n-ar fi fost vis.
însă, în situația de față, e vis
și altruism
excesiv.
obedientă observam echilibrul
dintre mine și vis.
în urmatoarea noapte, însă,
visul își reluă rolul de euclid nihilist,
adâncindu-mi nodul în gat
și mai mult,
și mai mut.
mult încercam argumentari elaborate
în care el, visul, era Mephisto sofistic
ce-i întindea curse lui Faust, iar eu,
eu deloc Faust.
mult încercam s-arăt
că nu sunt Faust,
că epistemologii, "cunoscând că",
uita să "cunoască de ce",
că nu poți iubi ucigași
doar pentru că pot spune
"am ucis".
din păcate pentru idealismul visului,
alesesem să fiu mută.