m-am cățărat pe umerii umbrei
să pot privi depărtarea
până dincolo de orizont
soarele tăcea
în palmele mele ridate de întrebări
frământările de sus impuneau ascultare
în clipa în care
nu răspundeam la niciun nume
doar păsările întârziate
treceau pe deasupra umerilor
rămași cladestini
între raze
așteptând soarele să refuze plecarea
cerul mă umplea de credință
știa că nu vreau să pun
nicio întrebare despre
numele meu
până nu-mi amintesc
cine sunt...
sigur că nimeni nu-și aduce aminte
știu doar că uneori
mă ascund în copilul de ieri

prin fața de acum umblă anii
pieptul mi-e deschis
ca o fântână
din când în când
mă opresc să vă întâmpin
veniți să luați ultima picătură
știu sigur că-i ultima
ca un gest
privesc cerul
sorbit de lumină
tac și aștept
până se dizolvă umbra
să pot pleca pe urmele
copilului din mine

văd în spatele liniștii o lumină
Dumnezeu se ceartă cu un înger...