apoi ne întorceam toți pe la casele noastre
nimic de consemnat în istorie
prin întuneric trăgeam la galere
sfântă sclavie jilav destin
ieșeam din fum
din zile și din trupuri
cum lumina dintr-un astru cu nume prelung

numai ce apăruse o lună pitică
hăt departe peste blocuri cale de-un vers și ceva
când sângele dădu în clocot
mahalaua se trezi cu zgomot la viață
și-n garduri vii sclipătul nopții încondeia cu patimă
cumpăna asfințirii dinspre apele curgătoare ale Mureșului

eram din ce în ce mai puțini
pământul nu mai avea răbdare cu noi
îl învârtisem pe degete până la epuizare
coborâsem și urcasem pe el în genunchi și în coate de 1000 de ori

nu mai aveam contur
uneori ni se părea
că suntem doar urmele părinților
atunci trăgeam cu praștia în nori
și ne bucuram privind spre firul ierbii
ce dădea în soare chiar din mormintele lor

corăbiile noastre vor duce mereu înspre niciunde
inutile cuvinte


ascultă poezia în lectura autoarei