Privit-ai vreodată un ciorchine,
Ce ascunde o poartă către mine…
Iubirea-mi în el a adunat în vii,
Bob cu bob… doruri arămii…

Sute de mii de doruri arămii,
Câte în palmă nu poți să le ții;
Printre degetele-ți flămânde au scăpat,
Pământul le-a înghițit, apoi a oftat…

Ai oftat și tu, că nu le poți cuprinde,
Nici flacăra vieții n-o mai poți aprinde
Din brațele uscate, triste și pustii,
Ale sufletelor ciorchini, ce mor în vii…

Apleacă-ți urechea ca să auzi
Taina din bobii cei verzi si cruzi;
Sufletul meu acolo sălășluiește,
În nemurirea verde, singur trăiește.

Apleacă-ți un deget, strivește un bob,
Întinde o buză, soarbe un strop,
Uită-te apoi, că vei vedea în zare
O poartă verde cu a ei chemare…

Nu-ți fie teamă, pășește calm, ușor
Peste câmpuri verzi de viață, de amor;
A mustului dulceață e doar amăgire,
Tu vrei mai mult decât o amintire…

Acolo sunt eu, în rochiță verde,
Cu brațe întinse, cu zâmbet de vară,
În ochi-mi de iarbă va vrea a se pierde
Sufletu-ți ce simte că trăiește iară…